Din nou ,la Miorita!Si ce bine!In decorul mirific, pe care-l cunoastem asa de bine,apar pastorii straini, cu ochii de ciini... Nu vreau sa accept un gind necugetat,dar, parca si Domnului I s-au petrecut evenimentele vietii foarte aproape de ceea ce noi, descoperimi n balada traita si retraita chiar in zilele noastre.Atunci cind mioarele se lipesc de tine, cind viersul, strabate cerul sa ajunga la tronul de mila, apar personajele enumerate de autor si de Mioritele citite din vremi trecute, personaje care L-au dus pe Domnul la rastignire si darul aproapelui..la moarte.

Cred ca o poezie tr sa zideasca Biserica, nu o zic din rautate. ISUS TE IUBESTE :)

'Sunt ucenicul de oier
Şi-nvăţători am ca vecini
De la aripile din cer
Până în vârf de rădăcini."Isus e Marele Pastor al oilor, asa ca sunteti un ucenic de Oier si credem ca si noi suntem. Slava Lui, ca frumoase versuri v-a inspirat!

Ciudat, tare cum unii nu înţeleg poezia dar se grăbesc să judece. Ei bine, să începem cu…începutul.
Poezia începe într-o notă sinceră în care poetul se recunoaşte ca fiind doar “un simplu baci” ce păstoreşte “mioriţele” ce sunt chiar literele ce le aşează în “poezia de copaci” adică într-un pastel în care natura prinde viaţă.
Poezia se nuanţează şi mai mult prin introducerea elementelor de folclor ce ne duc cu gândul la “Mioriţa”:
“…păstorii cei haini
Privind şerpeşte din tufari
Cu bale palide de câini,
Cu ochii galbeni de tâlhari”.
şi
“Versetele din paradis
Scrise pe gurile de rai,”
precum şi la “Lia ciocârlia”:
“Zvâcniri în cer de ciocârlii
Cu tril însămânţat în zări,”.
Dar pe înserate, ca să-i aline suferinţa provocată de “pizma păstorilor haini, se aude o doină descoperitoare de comori: izvorul, vântul, “oftarea frunzelor”, “zvâcniri…de ciocârlii”, “munţii”, văile, “sfinţi…decoloraţi”, “culmi de vis”, “versetele din paradis”, “inima…în legământ”, “propoziţii de cuvânt”. Toate aceste motive sunt esenţiale dar mai cu seamă “inima” poetului “în legământ”, fapt întărit de construcţia “Tăind prin noapte în cruciş” – în noaptea lumii poţi “trăi” doar prin cruce. De altfel, şi finalul demonstrează acest lucru:
“Mă-nvaţă să păşesc mereu
Din ciobănaş în peregrin.” – căci poetul îşi recunoaşte limitele umane şi cere “Iubirii” divine să-i amintească iar şi iar că este trecător prin lume. Căci doar atunci când suntem conştienţi de efemeritatea noastră în această lume, trăim ca “peregrini”, fără a pune preţ pe lucrurile vremelnice.

Buna interventie, fi binecuvintata Cristina!Eu, am atins secvential, subiectul, mergind numai pe o anumita latura .

Poezie deosebita, cu o sensibilitate si profunzime aparte...Fii binecuvantat frate Victor!

Cristina...minunat, o adevarata iubitoare de literatura, asemenea interventii ajutatoare, sunt extraordinare si binevenite, sunt sigura ca multi au dificultati in a intelege, cand vorba de figurile de stil...Poezia e splendida! Multumim!